Gambit-ul regelui: Despre prietenie

Urăsc spiritele posace şi triste care alunecă peste plăcerile vieţii, se reped s-apuce nenorocirea şi lâncezeala din ea; întocmai ca muştele, care nu se pot lipi de o suprafaţă lină şi netedă, dar se agaţă şi se odihnesc în locurile povârnite şi noduroase; şi asemenea lipitorilor care nu sug şi nu poftesc decât la sângele infectat. Sunt multe momente în care nu doar că mă urăsc pe mine, dar nici măcar nu mă mai recunosc. Cum poţi să te transfigurezi într-o asemenea măsură încât să te înstrăinezi de propria viaţă?
Nu mi-a plăcut niciodată Platon, cu rahaturile lui aristocratice. Plictisitor şi plat ca un discurs de politician. Cu toate astea socot că e mereu o lectură potrivită pentru începuturile de drum.
Nici nu au trecut douăsprezece ore de când m-am despărţit de ei. Au plecat într-un loc în care există o obsesie cretinoidă pentru proporţii. De la mărimea clădirilor şi până la cea a dejecţiilor pe care le produc locuitorii lor, acolo totul trebuie să aibă dimensiuni nesimţite.
Nu au plecat decât pentru tot restul vieţii. Un fleac, în comparaţie cu… veşnicia… poate… Dar care veşnicie…? Recunosc că în momentele astea mi-e puţin silă de ceea ce consideram, odată, simbolurile lumii moderne. Mi-e silă de McDonald’s şi de filmele americane; mi-e silă de Grand Canyon şi Mount Rushmore, de Niagara Falls şi Manhattan-ul lor nenorocit, făcut să lase impresia că acolo se consumă cele mai multe dintre evenimentele semnificative ale acestei planete. Mi-e silă de Războiul lor de Independenţă, în frunte cu Washington şi îmi vine să vărs când mă gândesc la Columb, cu oul lui blestemat cu tot.
Dar dincolo de toate, mă dezgustă şi mai mult motivele pentru care suntem forţaţi să ne compunem visele între pereţii străini ai unei alte civilizaţii, unei alte culturi, cu o altă mentalitate. Nenorocit pământ, care îţi baţi joc de copiii tăi..! Nici să-i pedepseşti când greşesc nu ştii, nici să-i recompensezi atunci când e cazul! Meriţi să rămâi singur, ca o femeie degenerată. Ca un bătrân bolnav de avere care, de atâta încrâncenare, a început să duhnească mai rău decât jegul de pe bancnote. Cum îţi poţi creşte copiii înconjuraţi de cerşetori şi câini vagabonzi? Cum să-i creşti, prin puterea exemplului, cu dobitoace supraponderale, proţăpite îndărătul unor birouri, cu boturile întinse vulgar, lovit fiind peste faţă de respiraţia lor urât mirositoare. Cum vrei să-ţi educi tinerii, aflaţi pe mâna unor profesori impotenţi, cu mintea înjumătăţită de autosuficienţă? Cum să-i înveţi să iubească, câtă vreme sunt îngrijiţi de femei nesatisfăcute, împinse deliberat spre frigiditate de societatea în care trăiesc.
Sunt confuz. Şi nici nu mai ştiu, acum, dacă e silă ceea ce simt sau e senzaţia de greaţă a unui organism care nu mai are putere să lupte cu oboseala…

Popularitate: 2%

Alte articole:

1. Gambit-ul regelui: Iadul din noi
2. Despre “reeducare”
3. File din jurnalul unui emigrant român în Canada: Episodul II – Întoarcerea
4. O-Poziţie pe bune! – Ţambalul ţepos cu claviatura portocalie!
5. Să continuăm să vorbim despre China…