Educaţia, salt înainte!

Legea educaţiei ar fi primit, cica, girul forurilor noastre exigente. La luminile rampei, şi-a dezvăluit chipul obosit şi îngândurat protagonistul, empaticul, flexibilul şi autenticul educaţiei, Daniel Funeriu. Comentariile exersate probabil vreo doi ani de zile îl atrag pe mentor într-o cursă de bob. Alunecă pe panta aburelilor, de nici măcar el nu ştie de ce. Legea educaţiei de care vorbesc toţi, habarnişti sau iniţiaţi, îşi are geneza în studiile cercetătorilor autohtoni, care încă din anul 1990, au prefigurat o concepţie sănătoasă pentru educaţie, ca domeniu al vieţii sociale, ca o atitudine de inserţie în real şi ca o certitudine pentru perenitatea naţiunii. Multe din imperativele juridice sunt gândite şi validate de practică. Excepţiile fac şi ele parte din scenariu şi nu au ce căuta ca drept argument pentru competenţele unora sau ale altora. Când am spus excepţie, m-am gândit să aflu ce explicaţie primim la o aserţiune de maniera “în funcţia de rector poate fi numită o persoană care să răspundă la exigenţele funcţiei, precum şi o personalitate etc”. Dar cine stabileşte că X sau Z este o personalitate? Este în vigoare vreo matrice criterială şi noi nu ştim? Sau în vreun capitol de lege a fost sugerată preocuparea pentru ca unii să sondeze opinia publică, să observe tiparele de comportament ale distinşilor, VIP-urilor sau starurilor din mediile noastre? Ce nu a fost, din punctul meu de vedere, potrivit în monologul ministrului educaţiei? Educaţia prin forma studiilor doctorale şi faptul că bacalaureatul se va susţine într-o idee a dimensiunii transdisciplinare. Insist pe a-i acorda oratorului semne minus din două cauze. Nu oamenii cu docorat încurcă România şi nici transdisciplinaritatea nu constituie şansa de a spori gradul de promovabilitate la examenul vieţii. Gândirea algoritmică, raportările rigide ale profesorilor la exigenţele programelor şcolare, la propriile cunoştinţe şi la cunoştinţele elevilor sunt metehnele noastre în educaţie. Când vom înţelege că cel mai mare profesor este cel mai bun influenţator şi când vom insista pe a ne dezvolta emisfera cerebrală stângă, cea destinată creativităţii, inovaţiei?
Legea educaţiei a primit girul comisiilor de specialitate. Dar nu înseamnă că am scăpat de caracatiţa administraţiei, de filantropia creată prin manualele şcolare, de descentralizarea pedagogică şi de ezoterismul instituţional al liderilor. Ni s-au aruncat câteva gulgute pe care le-am înghiţit fără să le mai mestecăm şi avem tupeul să credem că se va schimba ceva. Niciodată. Educaţia agreează discursul francezului Lavoisier. cel cu echilibrul fizic. Adică, în educaţie, nimic nu se va schimba, nimic nu va dăinui, ci totul va fi abureală. Când învăţătorii vor fi dintre cei cu vocaţie şi dragoste, profesorii vor avea minte şi suflet, iar educaţii vor înţelege că permanenţa în învăţare asigură supravieţuirea într-o lume subordonată dinamicii, atunci ar fi cu efect ieşirea la rampă a celor ce ştiu să spună de educaţie. Până atunci, să evoluăm încă un salt… înainte!