Un rendez-vous cu necunoaşterea

A venit vorba, într-o discuţie particulară, despre olteni şi moldoveni. La un moment dat, mai mult în serios decât în glumă, alocutorul meu a luat-o puţin razna. Cu întrebări imperative până în osatură, mi-a reproşat că am „metalizat ţara”. Adică, ne-am strâns noi, răzeşii lui Ştefan, şi ne-am lansat în peroraţii care mai de care mai anapoda, aşa încât i-am supărat muşchiul diafragmei, excitat la culme de nervii motori. Zâmbetul, ca semn al superiorităţii în faţa unui învins de propria-i aură energetică, m-a ajutat să intervin cu o replică departe de a fi asimilată unui discurs publicitar. Am întrebat dacă a citit „Psihologia poporului român” a lui D. Drăghicescu. După inervaţiile feţei, am înţeles că nu. Singura apărare a lui a fost ofensiva. „Dacă citeam, ajungeam filozof!” Îmi permit să estimez că nu i-a cerut cineva să devină un Schopenhauer. Era suficientă doar informaţia în care se vehiculează că moldovenii sunt melancolici, oltenii excelează prin caracteristici asociate colericilor, iar istoria îi îndreptăţeşte pe „sârmogeţi” să apeleze la mobilitatea teritorială. Şi încă ceva, care i-a scăpat supărăciosului înnobilat de simbolul superiorităţii. Era vorba despre o secvenţă care nu periclita în vreun fel capacitatea combativă a vreunei structuri politice. Şi, la urma urmei, Garabet Ibrăileanu a spus bine „câţi indivizi, atâtea capete”. Uneori, suntem ucişi de propriile mentalităţi. Ca să ne apărăm, avem nevoie de carte. Mai întâi, pentru că este o necesitate a cunoaşterii. Apoi, din ea, culegem beneficii culturale şi sociale. Dar nu în ultimul rând, ne redimensionăm concepţiile de sine, ne revigorăm credinţele şi conexiunile cu realitatea, într-o măsură, dar şi cu idealul, într-o măsură asemănătoare celei dintâi.
Multe din opiniile noastre adunate în entităţi sociologice diversificate îşi au originea în refuzul de a citi. Cea mai îndreptăţită intervenţie pentru necunoaştere stă în coordonata timpului. Nu avem timp să citim. Nu ne place să citim pentru că ne provoacă neuronii. Şi atunci, partida cu buchia se încheie cu abandonul nostru. Partea interesantă o găsim atunci când, fără să ne dorim asta, ne înscriem în conceptul de management al impresiei. Ştim să spunem lucrurilor pe nume. Arătăm ceea ce nu ne place, dar nu ne interesează corectura. Îi apostrofăm pe alţii, dar eul nostru privat ne învaţă să nu ne implicăm. Recunoaştem necesitatea cărţii, dar preferăm să ne domine doar necunoaşterea. Mai nou, dicţionarul enciclopedic primeşte o definiţie după toate exigenţele logicii – Cartea, o necesitate a necunoaşterii. Am reţinut de la un profesor de pedagogie că pe lume cel mai greu este să înveţi. Cum înveţi? Şi după carte, în afară de exerciţiu şi de imitaţie. De fapt, eroarea noastră se află chiar la îndemână. Se numeşte simplu stereotipia. Plăcerea de a rămâne doar cu algoritmi lungi, monotoni şi repetaţi la infinit corodează substanţa albă din creier. Efortul intelectual valorizat prin citit ne ţine în formă. La trup şi la spirit. Orice abatere, de la studiul cărţii aduce sancţiuni. Dacă nu disciplinare, atunci afective, cu siguranţă. Când? La fiecare rendez-vous cu necunoaşterea.