Straight talk

Era un film. Kevin Kline, un actor pe care îl iubesc, împreună cu o oarecare Elizabeth Mastrantonio. El juca rolul unui deştept. Ea juca rolul fiicei primarului. Fata era speriată pentru că prin New York hălăduia un criminal în serie. El era speriat pentru că nu ştia cum să rezolve acest caz.
Era un restaurant. Cei doi, el şi ea, adunaţi de această viaţă plină de pericole, stăteau şi vorbeau despre tot felul de banalităţi cum sunt viaţa, moartea, banii, dragostea. Iar el a întrebat-o, vizibil aprins şi sincer: Nu crezi că ar trebui să vorbim deschis? Peste o suta de ani, toţi vom fi morţi. Vom fi oale şi ulcele. Nu crezi că merităm să spunem ceea ce simţim acum, în loc să facem o conversaţie inutilă, o conversaţie care ne mănâncă inutil timpul?
Uite, la o sută de metri de acest restaurant, sunt zece hoteluri. Da, nu ne cunoaştem. Dar singurul lucru la care mă pot gândi acum este să mergem într-una dintre camerele acestea şi să facem sex.
Ea l-a privit. Ochii ei în creion de lacrimă. Buzele tremurând aproape imperceptibil. Tăcerea.
Nu i-a tras o palma şi nici măcar nu i-a dat vreo replică celebră.
Nu ştiu dacă femeile ştiu acest secret: bărbaţii vor să facă sex. Nimic altceva. Nu ştiu dacă barbaţii ştiu acest secret: femeile vor să facă sex. Culmea, nimic altceva. Motivele sunt, însă, cumplit de diferite. Atât de diferite încât de ceva vreme, să tot fie de când eram prin păduri şi ne alergam nevestele până ce ori le păpa ursul, ori se împiedicau, ei bine, noi toţi, ei şi ele, avem acelaşi ţel şi totuşi, atât de diferite motivaţii.
De aici, şi minciunile. Vai, dragă, ce frumoasă eşti. Cât de mult îmi place ceea ce îmi spui. Tu eşti singura fiinţă care mă motivează, care îmi dă un sens în viaţă…. Fără tine aş fi nimeni. Să ştii că pentru tine aş lăsa-o pe nevastă-mea. Aia dinainte de… a, nu ştiai? Dar să ştii că pentru tine aş lupta până la capătul vieţii. Şi să ştii că am să te iubesc mereu.
Vai, dragă, eşti un bărbat ca nimeni altul. Numai cu tine m-am simţit femeie. Eşti cel mai bun amant pe care l-am avut vreodată. În fine, tu… eşti al doilea cu care am făcut dragoste… cu primul a fost o greşeală. S-a întâmplat. Iartă-mă! Şi să ştii, nu îmi pasă ca ai Mercedes. Puteai să ai bicicletă, eu tot pe tine te iubeam.
Minciuna, ca şi prezervativul, poate face poc. În care caz intervine Dumnezeu. Dacă El decide că cei doi îşi merită soarta, le dă cât să ne coste pe noi toţi ceilalţi, contribuabilii care nu avem nimic de-a face cu povestea de dragoste dintre Kevin şi Elizabeth, poveste consumată într-un hotel din New York sau – evident – din onestul cartier Mărgineni.
Dar dacă Dumnezeu decide că n-are timp de doi fraieri, atunci povestea fierbinte de dragoste şi sex nebun se sfârşeşte printr-o slujbă la cimitir. O babă plângând uşor şi amintindu-şi despre muşchii celui care era ditamai masculul, acum vreo juma de secol. Sau un moş, scuipând supărat caldarâmul sterp. A dracului viaţă! Parca ieri i-o trăgeam ăsteia… ce mişto era, ce bunăciune! S-a ales praful şi de ea, şi de mine, şi de toţi. Life stinks big time, aint’ it?
Ceea ce femeile nu ştiu este că bărbaţii nu iubesc babele. Ceea ce bărbaţii nu ştiu este că femeile iubesc moşii. Ce anume face ca unele babe să fie mai puţin iubite decât unii moşi ţine de eternul portofel. Şi nici măcar nu ţine de vârstă. Ţine mai mult de sentimentul că el sau ea au un viitor. Sau un trecut. Prezentul este simplu: îţi trăieşti viaţa. De pildă, te culci cu o femeie care nu te iubeşte, dar pe care tu vrei să o ai, să o simţi acolo, sub tine, peste tine, alături de tine, în tine, şi să te crezi, astfel, veşnic. Ea te iubeşte? Poate. Adevărul nu-l vei afla niciodată. Nici măcar bunul Dumnezeu nu îl ştie.
Sau poate că te gândeşti la o poveste în care ea va şti să rezolve toate ecuaţiile vieţii tale. Intregralele acelea cumplite în care ţi-ai prins urechile şi ai avut impresia că gata, nu mai ai niciun rost, nicio menire. Că eşti slab, vulnerabil, victima atâtor furtuni întâmplate înlăuntrul inimii. Or, ia te uită. Ea e frumoasă, e sexy, şi poate că te-a iubit odată. Acum o ai. Acum ai prins-o. Şi i-o tragi atât cât să îţi crească creasta de cocoş, să te simţi mare şi tare, învingător, napoleon, unic şi irepetabil. Şi culmea, să crezi că ea, atunci când îşi desface picioarele, te iubeşte.
Ea va muri. Şi tu, odată. Dacă în urma ta şi a ei a rămas o urmă de dragoste curată pe care Dumnezeu, în nemărginita Lui nepăsare, să o observe, atunci povestea nu va fi rămasă doar în sudoarea patului mototolit.
Va fi cuvântul. Va fi îmbrăţişarea când îi vei spune ei, şi ea îi va spune lui.
“Da, te iubesc. Dar te iubesc mai mult decât să te mint.”

Marius Hainagiu

Popularitate: 2%