Prima zi de licenţă, întâia zi de şomer

Aproape o sută de absolvenţi ai unei facultăţi de politehnică ieşeană şi-au pus diplomele în rame. Unii până la toamnă, când vor ajunge la masterat. Alţii, până când norocul va veni şi pe aleea lor. Explicaţii la ceea ce au păţit studenţii ieşeni, dar nu doar ei? Să zicem haosul din mintea idolilor băiatului cu nume de proroc, Daniel. Cu ce au greşit? Că se ocupă de două lucruri odată. De politică şi de educaţie. Dacă la prima sunt ghiveci, la cea de-a doua, sunt murături. Habar nu au de strategii şi metode didactice. Nici măcar în vis nu l-au citit pe cercetătorul Coombs, cel care oferă soluţii pentru ieşirea din criză a educaţiei. Cât priveşte aplicarea modelelor educaţionale alogene, în special modelul francez, nici nu mai facem efortul să întrebăm. Totuşi, dacă le-ar fi cunoscut marele Daniel şi ai săi sfătuitori de taină, ce s-ar fi întâmplat? Cred că ar fi începutu cu stabilirea finalităţilor educaţionale. Adică, pe tinerii din şcolile româneşti, i-ar fi învăţat valorile morale, imaginarul naţional pozitiv, mecanismele economice şi rolul lor pentru inserţia în spectrul calificărilor medii, ale celor înalte. Nu omitem în niciun fel preocuparea şcolii pentru a-i forma pe discipoli cu modele de personalitate care să conţină atitudini de integralitate, autonomie şi creativitate. Ai noştri tineri nu sunt deprinşi să înţeleagă faptul că într-o societate a cunoaşterii, ai nevoie de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi cognitie. Rămânem salahorii memorărilor pe durată scurtă, refuzăm să recunoaştem că faptele, acţiunile şi experienţele devin beneficiile culturii, cultură care îl însoţeşte pe om, ca o certitudine a educaţiei. Avem mentori, care în afară de a perora ca nişte casetofoane de la şmelţ, nu ştiu altceva. Nu vor să audă că există stiluri de predare, că procesul predare-învăţare-evaluare are un dublu sens, de la ei la elevi, de la elevi la ei, nu au auzit de „crucea” profesorului, cea care spune despre aptitudini, profesiune, morală, management, inteligenţă executivă. Problema noastră nu este statul şi ierarhiile lui. Educaţia este hiba noastră, pe care dacă nu o ridicăm la rand de virtute, ne închidem într-o temniţă. Întreaga viaţă este o şcoală, amintea pedagogul Comenius. Hugo ne învaţă că „cine deschide o şcoală, închide o temniţă”. Să fi fost doar gratuităţi experienţele lor? „Minte sănătoasă într-un corp sănătos”, a lui Juvernal, a învăţa să ştiiă, să faci, să fii şi să convieţuieşti” ale lui Basarab Nicolescu nu fac bine în terapia de a reveni la românism? Până când interesele fireşti nu vor fi cele dominante în şcoală sau până când centralizarea pedagogică nu o va înlocui pe cea administrativă, ai noştri licenţiaţi şomeri vor deveni.