Era panaramelor
Pe vremea celui mai iubit dintre pămantenii literaturii româneşti, pramatiile nu purtau măşti. Deşi analfabete şi iremediabil degradate moral, acestea dovedeau o sinceritate tăioasă şi câteodată haioasă. Astăzi, pramatiile se strecoară suav şi duios înlăuntrul inimii, promiţând vrute şi nevrute în campaniile electorale sau familiale.
Era război civil. Interminabilul război româno-român. Un război al celor puţini şi proşti împotriva celor mulţi şi fraieri. Un conflict cumplit, petrecut în urmă cu o jumătate de secol. Victor Petrini, “cel mai iubit dintre pământeni”, constituia doar un pretext pentru ca scriitorul, ani mai târziu, să dea definiţii despre oamenii de lângă noi. Aceia pe care i-am avut vecini de bloc, de casă, de celulă câteodat’. Sau pe care i-am avut prieteni, confidenţi şi, în secret, corespondenţi pe lângă duioasa instituţie a securităţii statului.
Pramatiile, pentru că despre ele este vorba, au fost deseori înjurate şi spurcate. În decembrie ‘89, unele pramatii s-au ascuns precum şobolanii prin ungherele obscure ale panicii de moarte, în vreme ce altele, culmea, au început să răcnească “Jos comunismul” şi să dicteze liste de cereri, în numele întregului popor. Pramatiile nu au murit ca specie. Şi-au schimbat, însă, între timp, comportamentul. Azi, ele se înmulţesc prin imitarea jalnicului spectacol al trădării de sine şi supravieţuiesc prin impasibila noastră trecere mai departe.
Pe vremuri, pramatia se comporta ca atare în pat, la muncă, prin şedinţe, la puşcărie sau în faţa plutonului de execuţie. Era, pur şi simplu, pramatie. Mereu cu rânjetul pe faţă, mereu înjurându-şi nevasta şi frigând, pe de altă parte, orice naşpetă venită să depuna cerere pentru o garsonieră dublă, la parter. Pramatia a fost şi va rămâne-n veci convinsă că şcoala este un soi de maşinărie complicată, periculoasă, care scuipă tot felul de trogloizi diformi. Intelectuali capabili, culmea !, să citească, să scrie versuri, să proiecteze blocuri şi poduri. Toate acestea fiind chestiuni fundamental străine şi ostile pramatiei, vieţuitoare pentru care – pe vremea aceea – nu conta luxul, averea, banul strâns grămadă. Conta mai ales puterea asupra ălora deştepţi şi şcoliţi.
Bocancul apăsat pe gâtlejul ochelaristului poet era – şi într-o oarecare măsură a rămas – suprema, orgasmica plăcere a pramatiei. Erau, însa, anii ‘50. Pe vremea aceea, până şi cele mai stilate pramatii nu puteau conduce decât Volga. Iar vilele erau împărţite, îndeobşte, de familiile paupere ale muncitorilor din fabrici. În perioada obsedantului deceniu, proştii jucau deseori rolul deştepţilor. O făceau, însă, înfricoşaţi de sine, de logica lor fragilă ce nu putea să evolueze peste condiţia genetică precară. Nimeni nu-i ajuta, Nici ProTV, nici Realitatea, nici presa locala, nici analiştii politici. Pramatiile ştiau că în spatele zidurilor, lumea râde de ei. Poate că de aceea, nici nu se mai oboseau să joace teatru, să fardeze buboaiele de pe faţă şi să-şi mai schimbe lenjeria. La o adică, nimeni nu îi iubea oricum.
De aceea, pramatiile nu se fereau să fie ceea ce erau ele din născare: pramatii. Detractorii se comportau natural, iar colcăiala lor pe diverse crăci ale Partidului Comunist era la fel de normală ca gestul filosofului Petrini de a refuza să pupe bocancii istoriei. Lumea se comportă, în esenţă, normal. Pramatiile se purtau ca nişte pramatii. Orice altceva era ca şi cum i-ai cere unui scorpion înfometat să prefere o banană în locul unui ospăţ cu carne de păianjen.
Schimbarea la faţă
Şi totuşi, la noi, după 89, aşa s-a întâmplat. De-abia ieşiţi din grotele de cazare şi de gazare morală a maselor largi, populare, unii dintre noi au devenit, culmea, asemănători – la chip, faţă şi suflet – propriilor călăi. Am descoperit, astfel, în noi înşine, o dimensiune absolut detestabilă: duplicitatea. Surprinzător, pentru că noi nu trăisem duplicitar pe vremea comuniştilor: rolurile bine ştiute ale călăului şi victimei erau unanim înţelese. Pramatiile nu se ascundeau, nu se deghizau, nu purtau măşti, nu ne cereau votul pentru ca apoi să ne scuipe şi să ne înjure. Ele ne scuipau, înjurau, pârau şi executau de la bun început, pe faţă, fără discuţii. Stătea în modul lor de a fi să se poarte aşa. Erau, la urma urmei, dragii noştri tovarăşi şi prieteni pramatii. După care, venind primele alegeri libere, Era Panaramelor a fost inaugurată oficial. Şi nu oricum: în uralele unui popor derutat de propria sa putere de a dicta istoriei ce să facă. Scorpionii au mirosit sângele victimei, dar nu au năvălit asupra ei, ci s-au deghizat în militanţi politici. Au priceput că e nevoie să amăgeşti mai întâi, să câştigi încrederea, să anihilezi puterea, bunul simţ şi logica mulţimii. Vechile pramatii au devenit, brusc, docile găini care cotcodăceau, o dată la patru ani, cântece dulci, de leagăn. Nani, nani, somn uşor, ia intraţi în dormitor. După care încuiem uşa şi furăm toată casa, ba la sfârşit vă punem să ne plătiţi şi pentru efortul pe care noi, ca pramatii harnice ce suntem, l-am depus jefuindu-vă. Tot un filosof spunea, la un moment dat, că trădarea este un gest mult mai grav decât muşcătura şarpelui. Este şi normal: atunci când încălzeşti la sân un şarpe, nu poţi să te miri dacă reptila te muşcă. Stă în firea ei. Când te trădează, însă, un frate, soţia, familia, prietenii, atunci pricepi că tu însuţi, ca şi om întreg, ai fost locuit înlăuntru, în oase, timp de ani de zile, de către aceste pramatii. Ploşniţele erau în vine, în stomac, în suflet, şi nu ascunse pe sub parchet.
România de azi este, la fel, trădată dinlăuntru, din rărunchi, din inimă. Este înşelată de tot felul de şerpi deghizaţi în cadâne ce’ncălzesc lasciv patul speranţei, promiţând un viitor îmbelşugat. Era panaramelor a fost inaugurată atunci când am crezut, în dulcea noastră naivitate, că pramatiile pot iubi. Poate că DA. Însă doar pe ele însele.
Marius Hainagiu
Popularitate: 2%
Alte articole:
