Reacţie la cazul Gabriel Grecu: MAE l-a declarat pe Ion Iliescu persona non grata

Zilele trecute Federal’naya sluzhba bezopasnosti (FSB) l-a suprins pe semidoctul Gabriel Grecu în timp ce încerca să îşi însuşească răspunsurile la ultimul joc de sudoku din Komsomolskaya Pravda. Mişeleşte, ofiţerii ruşi l-au reţinut pe acesta contrar prevederilor convenţiei din Gabon (singura pe care statele din G8 o respectă când vine vorba de un stat mic precum România).
Supăraţi, reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe al României l-au declarat persona non grata pe Ion Iliescu. Diferenţa este că Grecu trebuie să părăsească Rusia în 48 de ore, pe când Iliescu rămâne pe capul nostru! MAE consideră că nu este totuşi suficientă această măsură şi se gândeşte să îl declare persona non grata şi pe fostul parlamentar Dan Iosif. În cazul acestuia, totuşi situaţia nu este chiar clară. Fostul senator român este într-adevăr agent al Rusiei, însă lucrează pentru precursorul FSB, Komitet gosudarstvennoy bezopasnosti (KGB). Problema MAE românesc vis-a-vis de măsurile pe care ar trebui să le ia în cazul lui Dan Iosif survin şi în contextul în care, ultima misiune primită de acesta de la Kremlin a fost să supravegheze morţii de la lovitura de stat din decembrie 1989, nu cumva să se întoarcă în mormânt. Surse ce doresc să îşi păstreze anonimatul suţin că o altă problemă ar fi că Dan Iosif s-a dus la dracu, pe când idioţii congenitali care ne conduc, nu vor încă să o facă!
În timp ce România e plină de spioni (în Bacău există şanse mari ca până şi MGB-ul transnistrean să aibă cel puţin un reprezentant), autorităţile române declară persona non gratae cetăţenii acestei ţări în fiecare zi. În numele alianţei cu NATO şi aderărarii la UE, nu facem altceva decât să trimitem în mod constant tineri, să moară în Irak şi Afganistan şi papagali să fie prinşi la Moscova.
Mai jos câteva lecţii de spionaj şi bune maniere pentru succesorii lui Grecu şi o dedicaţie pentru Nea’ Nelu şi cu Nina (care se pupau ca chiori când Partidul lua lumina!).

Povestea lui Ali Nebunul

Străzile Beirutului erau aglomerate. Vocile comercianţilor puşi pe negociere se amestecau în acea dimineaţă cu hărmalaia produsă de zgomotoasele motoare a celor câteva maşini ce pot fi întâlnite pe străzile capitalei Libanului. Anul 1971 nu părea să fi prin nimic diferite de oricare altul. În această parte a lumii parcă nici anotimpurile nu se succed cu aceeaşi ritmicitate. Ai impresia că timpul stă în loc.

Ca în fiecare dimineaţă, Kassim era pe drumuri. Parcă i-a fost predestinată meseria odată cu primirea numelui, căci Kassim într-o traducere aproximativă ar însemna „cel care oferă alimente şi bunuri”. Exact asta face. Lucrează la firma unchiului Hakim şi în fiecare dimineaţă se urcă la volanul camionului şi livrează alimente. În dimineaţa aceea pe lista locaţiilor de livrare se află şi câteva unităţi militare. Asta înseamnă ca drumul va fi ceva mai lung fiind nevoit să ajungă în Yarze, unde îşi are Statul Major sediul, pentru a obţine unele documente.
…

A reuşit să rezolve uşor sarcinile trasate de unchiul Hakim pentru Statul Major, iar timpul a trecut foarte repede. Nici nu a simţit când a ajuns în dreptul primei unităţi militare de a cărei aprovizionare se ocupa firma unchiului. Descărcatul merge strună! La un moment-dat atenţia lui Kassim e atrasă de o imagine bizară. Un omuleţ nu mai înalt de 1,60m îşi face apariţia în zonă. E îmbrăcat ponosit, iar părul negru, cârlionţat e plin de gunoaie şi tot felul de panglici. Îşi face loc printre câinii din jurul unei ghene de gunoi şi începe să scormonească. Cu greu, Kassim înţelege că omuleţul bizar, e un cerşetor şi caută ceva de mâncare. Milos, băiatul scoate dintr-una din lăzi o lipie mare şi se apropie de bizarul omuleţ.
- Marhaba! Uite! Ia şi mănâncă! Cum îţi spune?
Omuleţul ciudat se opreşte din scormonitul prin gunoaie, îi smulge din mână lipia şi fără să stea mult pe gânduri se apucă să mănânce.
- Eu sunt Kassim, ţie cum îţi spune, repetă băiatul întrebarea?
Ca într-o discuţie de tip Jane – Tarzan, ciudăţenia din faţa lui, îi spune ducând mâna spre piept: Ali! Îşi continuă apoi nestingherit, muşcând cu şi mai multă poftă din lipie, masa.
Kassim se îndreaptă spre maşină şi înainte de a porni motorul îi mai aruncă o privire ciudatului omuleţ:
- Ce-o fi păţit oare nefericitul de a ajuns în situaţia asta?! Necunoscute sunt căile lui Alah!
…

În acea seară a zilei a XIII-a din luna martie a anului 1978, Kassim îşi terminase treburile mai devreme şi aşa cum îşi făcuse un obicei în ultimii şapte ani, a pornit pe străzile Libanului în căutarea lui Ali. Toţi libanezii din Beirut ajunseseră să empatizeze cu nefericitul cerşetor. Nu exista unul care să nu îl cunoască pe Ali, Ali Nebunul! Kassim şi prietenii lui îi dădeau din când în când ceva de mâncare şi se mulţumea să îi vadă fericirea din ochi, căci de discutat cu el nici nu se punea problema. „E nebun! Nu înţelegi o vorbă din ce îndrugă, atunci când reuşeşti să îl faci să zică altceva decât «Ali! Sunt Ali!».” După mai aproape două ore de căutare, Kassim renunţă şi se îndreaptă spre casă. Ali nu era de găsit în niciuna din locaţiile unde obişnuia să îşi facă veacul. Nici în Yarze, nici la periferia Bierutului în zona unităţilor militare, nici în centru, lângă guvern, parcă intrase în pământ!
…

Pe 14 martie 1978, Israelul atacă Libanul. Cu o precizie umitoare, artileria şi aviaţia israeliană distruge majoritatea obiectivelor militare libaneze. Kassim, încorporat în armata de apărare, este capturat la scurt timp de la începerea războiului. Nu perioada de detenţie, ci altceva petrecut în acest interval de timp avea să îl marcheze pentru totdeauna. Ajuns în faţa unui ofiţer israelian pentru interogatoriu nu-i vine a crede ochilor. Leit Ali Nebunul, doar că Ali din faţa lui purta o uniforma de capitan al AMAN-ului în locul straielor ponosite, avea părul foarte bine aranjat şi privirea era una de o fermitate ce ar putea muta munţi, nicidecum privirea pierdută a nebunului cunoscut de toţi cei din Beirut şi împrejurimile oraşului.

Popularitate: 4%

Alte articole: