Peste Prut – Întoarcerea

Povesteam într-un articol trecut despre experienţa mea la est de Prut. Mă refer aici în special la acea replică primită la casa de bilete a unui muzeu. Am crezut că Basarabia nu îmi mai poate face alte surprize. Chiar faptul că am găsit o persoană care nu aderă la odioasa diversiune cu poporul moldovenesc, ci îl recunoaşte pe cel român ca popor din care face parte şi segmentul majoritar al populaţiei ce vieţuieşte la est de Prut, mi s-a părut suficient ca să fiu mulţumit sufleteşte. Dar lucrurile nu aveau să se rezume doar la atât…

După experienţa cu muzeul, la mai puţin de 24 de ore distanţă, plimbându-mă pe străzile din Chişinău, am rămas profund impresionat de un alt eveniment. Probabil recunoscându-mi accentul, un basarabean trecut de prima tinereţe, s-a oprit să întrebe cât e ceasul. Ori a vrut să se convingă de accentul meu şi de faptul că vin de la est de Prut, ori nu a avut curaj să deschidă subiectul din prima clipă. A mai făcut vreo câţiva paşi, după care luându-şi inima în dinţi a rost plin de speranţa unui răspuns afirmativ: “Sunteţi de acord că şi noi suntem români?” Parcă nici nu putea nimeri o persoană mai potrivită să îi răspund la această întrebare. Impresionat puternic i-am răspuns cu un DA extrem de hotărât. Se spune că uneori cuvântul poate muta munţii din loc. DA-ul meu ar fi fost în stare să mute sisteme solare, să sfarme asteroizi! Din nefericire nu era suficient pentru a-i trimite pe ruşi acasă şi pentru a realiza ceea ce aştept de mult şi pare a nu mai fi posibil, reîntregirea naţionala. Despre reîntregire naţională mi-a vorbit şi omul. Deşi avea două sacoşe în mână şi probabil altul era drumul său, a mers pe lângă mine o bună bucată de drum, renunţând la a mă mai urmări, abia când m-am urcat într-un microbuz. Omul era extrem de mâhnit de atitudinea politicienilor. Nu a spus nimic de cei de la vest de Prut, dar nici nu era nevoie. Simţeam efectiv cum îi ard tâmplele şi cum îmi creşte ura faţă de Iliescu, slugarnicul care s-a grăbit să se gudure pe lângă Kremlin, fiind chiar primul preşedinte care a semnat recunoaşterea independeţei Republicii Moldova. Trădător fără scrupule, nu a făcut decât să decaleze (sper să fie doar atât) momentul reîntregirii naţionale. Basarabeanul care m-a oprit a vorbit totuşi de trădătorii de la est de Prut. Nici pe acest mal nu sunt rarităţi. A vorbit despre modalitatea în care trebuie să fie instaurată legea cetăţeniei şi anume acordată doar celor care înainte de 1944 erau cetăţeni ai României Mari. Mi-a spus şi despre o enciclopedie chiar rusească, de dinainte de 1812, care recunoaşte faptul că în stânga Prutului, din timpuri imemorabile, locuiesc români.

Urcând într-un maxi-taxi, mi-am luat rămas bun de la om, cu un sentiment de satisfacţie generat de faptul că de două ori, pe timpul incursiunii mele la est de Prut, mi s-a confirmat că Moscova n-a învins în 1944 şi nici la atâţia ani distanţă de injustul eveniment. Simţeam totuşi un gust amar. Reîntregirea naţională nu mai poate fi făcută în acest moment. Şi mai simţeam ceva… Ură! Ură puternică faţă de Iliescu, cel care prin trădarea lui şi prin mascarada din decembrie 1989, nu numai că a răpit românilor dreptul la o viaţă bună, dar fără să facă vreun referendum, vreun demers în scopul reîntregirii acestui popor călcat în picioare de istorie, a semnat, zâmbind, recunoaşterea independenţei Republicii Moldova.

Credeam că lucrurile se vor opri aici. Ce ar mai fi putut să se întâmple?! A doua zi am mers la Soroca. Am dus bibliotecii de acolo, din partea Grupului de Iniţiativă Basarabeană (GIB) – Bacău, carte românească. Mă simţeam stresat uşor. Aveam în minte, în linii mari ce vreau să spun acolo, însă nu aveam de unde să ştiu care vor fi reacţiile. Habar nu aveam care e structura etnică a Sorocăi, aşa că nu excludeam să fiu privit urât pentru ceea ce aveam să spun. Dar şi aici s-a întâmplat minunea. După ce am explicat rapid modul în care s-a format GIB Bacău, am trecut, după cum obişnuieşte să mă tachineze o persoană tare dragă din Basarabia, la “planul Barbarossa”. Le-am povestit bibliotecarilor din Soroca ce am simţit când am trecut pentru prima oară Prutul – o familiaritate a locurilor, o senzaţie de apartenenţă la acele teritorii demult furate de istorie. Am simţit cumva nevoia să îmi cer iertare pentru cele trei trădări ale politicienilor români, din 1812, 1944, respectiv de după decembrie 1989. Lumea a încremenit parcă, atunci când, în loc de aberantul “Republica Moldova”, am spus “Basarabia”. Starea lor m-a emoţionat atât de puternic, încât din cinci minute, cât ar fi trebuit să vorbesc, n-am reuşit să vorbesc decât vreo 3. Îmi tremura glasul, iar picioarele parcă aveau alt comandant. Şi Diana se temea că n-o să mă oprească lumea din vorbit?! Am răsuflat uşurat, când oferind cuvântul altei persoane, directoarea bibliotecii mi-a permis indirect să ma aşez. Şi când ziceam că a scăpat, m-a şi lovit şi surmenat emoţional, următorul moment. Ana Bejan, preşedintele Fililei Soroca a Mişcării Acţiunea Europeană, fost prefect al Sorocăi, a început să povestească despre prima vizită a lui Nichita Stănescu în Basarabia. Venea de la Moscova. S-a dat jos din tren şi a sărutat pământul, exclamând “Am plecată de acasă şi am bătut atâta drum ca să ajung… acasa!” Am înţeles unde anume pleacă expunerea, abia la sfârşitul ei, când aceeaşi Ana Bejan mi-a urat “Bine aţi revenit acasă!” De la Soroca n-am fost lăsat să plec fără să primesc din partea calzilor soroceni un buchet de flori şi un almanah al raionului Soroca, să îmi amintească mereu de această vizită. În ziua respectivă am fost de-a dreptul epuizat. Emoţional, fizic… Deşi sunt un împătimit al polologhiei, ocupându-mă în mare parte de-a lungul unei zile normale, cu acest sport, atunci, pentru prima oară în viaţă, am simţit că efectiv nu am cuvinte. Nu mai avea rost să vorbesc. Nu îmi doream decât să respir aerul Basarabiei şi să îi privesc întinderile.

Miercuri întoarcerea a fost una destul de grea şi de ciudată. Am plecat cu inima grea. Aş fi prelungit fiecare secundă. Fiecare clipă mi se părea prea scurtă. Lăsam în urmă ce îmi era mai dragă. Ca printr-o stranie coincidenţă, exact când am ajuns în dreptul indicatorului “Localitate de frontier”, pe mp3 player a început piesa celor de la Europe – The Final Countdown. O numărătoare inversă spre ce? Simţeam că acasă nu va mai fi niciodată “acasă”, după aceste experienţe. Poate de aceea am şi ales să mă opresc în Iaşi câteva ceasuri, să rămân măcar încă o bucată de timp aproape de EA…

Popularitate: 5%

Alte articole:

1. Peste Prut
2. Despre “reeducare”
3. Maluri de Prut
4. România versus GAZPROM
5. Basarabia zilei de azi